Nu știu, dar din când în când mă cuprinde meditația
vine în fața mea ca o fată mare, neprihănită
și mă încearcă cu o sfială înduioșătoare
care mă lasă în genunchi.

Cobor într-un interior gol și tac,
mă vânur fără noimă prin casă și caut ceva
ce nici nu cred că am,
rup hârtiile scrise, apoi le ard
și uit că îmi aștept femeia să vină acasă.

Încerc să ies din gânduri, dar mă tem de prezent,
mă inițiez în singurătăți străine,
le ascund în sertare secrete de care uit
și privesc în depărtare până nu mai disting orizontul.

Când se înserează în așteptările de dragoste
văd noaptea ca pe o binefacere a femeii iubite
și mă trezesc înmiresmat de iubire.

Dimineața cade ca un capac de pe oala încinsă,
știu cum ne mângâie soarele
și-mi vine să mângâi femeia cu câte raze mai am
rupte din tinerețea trecută-n vânt.

Mai departe ne îndestulăm cu ochii
ca să nu spunem cuvinte,
ar fi prea târzii.