Destinul începe să-ți numere iernile
suflet rebel
cearșaf răscolit în târzii dimineți
blestemul iubirii zile ți-a ars
în nopțile reci roiesc
mucaliții cerșind ungherelor strâmbe.

Cine să te plângă?
Cine să te creadă?
Depărtările cresc, tăcerile-așijderea
pulsul verii se stinge vremelnic
în ochii tăcerii.

Te scalzi în ecou trup călit în scântei
te vei desface ca bruma
pe firul de iarbă răscopt sub arcul durerii
printre îngerii lumii obedienți.

Pleca-vei cu pleoapele strânse-a mirare
în palmele goale
cufărul plin de primăveri frânte

prea mult țipăt în toamnele crude
prea puțină iubire,

rugina întinde pași de păianjen,
seceră eternă peste trup
peste timp.