Nu sunt poet,
din fundătura unui vis
e greu s-atingi pragul Emin.

Doar viața îmi este poem
din clipe amărui
uneori frenezii.
un amalgam de lăuzii
în palme efemere.

Mă scald în ape reci adeseori
urechea-mi dreaptă este tot bolândă
din tremur de copaci înalți
abia răzbate-un glas de primadonă.

Jumătate de veac irosit,

am înțeles
că pietrele vorbesc pe limba lor
și viermii se pitesc sub firul ierbii.

Că sunt pion în centrul unei lumi
și pot alege când vreau să măsor
apus și răsărit deopotrivă,
bobul de rouă adunând
în palmele mignone.

Nu sunt poet,
deșert în piua vremii ce mă ține
fărâmele rupte dintr-o petală.

Pe-un colț de stâncă neagră
sunt floare-de-colÈ›
și-n urmă las ,
crâmpeiele-mi sihastre .