femei albastre cheamă-n noapte rugul
să ard în preacuvinte de nimica
iar luna-n geamuri îmi era amica
ce-mi fereca o rază-n ochi ca drugul.

se răscula atunci în mine frica
și-mi descuia de zestre-n iad coșciugul
pe gânduri îmi puneau tenebre jugul
și neagră-n piept îmi înfigeau alica.

iar tu o virgulă în frază-mi ești,
un chip cioplit zadarnic modelat
sub cerul fără lacrimi, înstelat
dormeau toți zeii în statui lumești.

chiar dacă-aș scrie nou pentateuh
nu-s vinovat de păsări și văzduh.