Să fiu al naibii!
Cum m-am trezit și eu cândva
Cu ochii holbați pe tavanul alb.
Eram acolo năuc,
Proaspăt ieșit din întuneric,
Învelit într-o cârpă albă,
De imensitatea luminii
Și începusem a boci
Făcându-mi gura mai ditamai decât capul.
Mama îmi vârî disperată țâța-n gură,
Că, de! știa că-i va fi suficientă
Orcăiala următorilor ani.
Așa apărusem eu,
Dracul împielițat din adolescență,
Nebunul de azi