Noi doi am ieșit împreună la iarbă verde, că așa ai vrut tu, eu nu prea aveam chef.
Am mers amândoi să ne relaxăm într-o pădure care fermăta de probleme.
De problemele ei, ale copacilor, ale animalelor, ale pădurarului, ale nevestei pădurarului,
ale oamenilor care erau ca și noi pe acolo,
ale copiilor care se jucau și zbierau ca toate alea. Mama lor de copii, bine că viitorul e al roboților.
Eu gata, nu mai vreau, adio cu iarba verde, să mai meargă și alții.
Acum, nu spun că mă bucur, dar cred că în sfârșit, am scăpat.
Pădurea a luat foc, a scris și în ziar.
Probabil, din cauza căldurii excesive și a secetei.

După ce n-a mai fost pădurea, ne-am mutat la restaurant.
Mergem tot așa, să ne mai relaxăm și noi, ca de obicei, într-o mare de oameni agitați.
Cred că ăia de la pădure s-au mutat și ei aici.
Pe la mese toată lumea cu nervii inflamați, fiecare are ceva de zis pe limba lui.
Nu se înțelege om cu persoană, că vorbesc în același timp toți, fiecare cu povestea lui.
Eu gata, am făcut fâss, pe mine nu mă mai prinzi în balamucul ăsta.
Oricum, ieri am trecut prin fața restaurantului, nu mă bucur, dar ieșea fum.
Masina de pompieri era în fața.
Probabil că, un scurtcircuit. Eu îți zic să-i spui adio.
Dacă mai reușește ceva să scape întreg de foc, sigur nu scapă de pompieri.

Acum, că s-a terminat și cu ăsta, îmi spui că o să avem musafiri.
Vine pe la noi drăguța aia de colega ta, care vorbește continuu.
Vine pe la noi să se mai relaxeze.
Tu nu înțelegi, ce e așa greu? pădurea, restautantul…
Nu-s povești, se întâmplă, mie mi-e clar.
Dar, decât să încerc să te conving, mai bine mă duc să caut niște instinctoare.