O lumin-a leșinat, înecată, dup-o pleoapă,
După ce s-a prăbușit, profund îndurerată.
Împinsă-n nori de fum și cuvinte zburătoare,
A-ndurat pe cât posibil, hărțuiri copleșitoare.

Un viol auditiv, într-o ceață-ntunecoasă,
A condus-o pe lumină la un trist fecior, pe față.
Urcând pe mâini și piept și gât și barbă,
Într-o ultim-apăraie-avea lumina să se piardă.

Nici aici nu se putea scăpa, căci spre fața de fecior,
Se-ndreptau cuvinte aprigi, precum lama de topor.
Lacrimi roșii-nsângerate formau râuri de mâhnire,
O mâhnire de fericor, din neputință în mizerie.

Astfel sare-n ochi lumina, cu pretenții de speranță,
Dar de aici venea durerea, care se scurgea pe față.
Prăbușită-n ochi lumina, de feciorul disperat e-nchisă,
Lăsând râu-nsangerat de lacrimi, în șuvoaie să-i înghită.