Să ne convingem prin lăsarea la vatră
de ridicolul luptei învecinate cu moartea
la care nimeni nu ne-a chemat
și am rămas pradă falselor invidii
a iubirilor vremelnice.

Sigur a fost orbire
nu o pornire stăpânită de voință,
ci manifestarea orgoliilor de moment
rupte de rădăcina credinței
pe care n-o pot înțelege în final
decât ca o pată
căzută din întuneric
peste acoperișul de sticlă convex
sub care zidurile sunt mai drepte decât vorbele
spuse în șoaptă.

Nu tot ce se vede poate fi și înțeles,
nu mistifica apropierea,
privește câte se întâmplă
în casele unde prea mulți
văd ce-i înăuntru.