ți-am fost atâția ani povară
de noapte și de zi
amară ca cireșele de vară
strivite între dinți și dăruite ție
și-acum mă suni și-mi spui
cu glasul stins și rugător
că-ți este dor de mine
nedreaptă-i ora asta în care ai sunat
nedrept orașul ăsta care doarme și iubește
noaptea știe cum se zidește tristețea
cărămidă peste cărămidă, lacrimă după lacrimă
aici păsările cântă, chiar dacă sună trist
și florile în fiecare zi spre soare se îndreaptă
și-n palme sărutări și zâmbete adun
iar între timp atât de multe ore de încântare am uitat

doar pumnul de cireșe amărui strivite-n poala rochiei de vară
miroase-a tinerețe, a dragoste și-a moarte
pentru că tot mai scurte zile vin
cu frig mai mare, cu zăpezi mai mari
în care s-adormim, să nu uităm nimic, să ne-amintim