Din valea Oltului răsare
În veșnicia neclintită
Un falnic vuiet de tractoare
Ce se prefac într-o ispită
Pe-a lumii criptă trecătoare.
E-un strașnic semn de iscusință
Al Oltului – râu secular,
Altare vechi în neființă
Le udă toate iar și iar…

Se naște-n tindă o dorință,
Chemare strașnică, aprinsă,
E-a lumii umbră, îi o ființă
Prin veac trecută neînvinsă...
De poftă dealurile plâng
Și ea se-aude an de an
La margine de crâng,
E ca un cântec de fazan
În primăvara dulce.

Timpul trăirii e magnific,
Tărâmu’ acela e mirific
Și totuși, totul e în van
Fiindcă acolo apare JAN.
Oltean simpatic, enigmatic,
E tractorist, e și fanatic,
Când este vesel are haz
Și i se trage de la praz…

În timp, profundă cugetare,
În spațiu, a Oltului strigare,
E blând și totuși pătimaș,
În răzbunare-i aprig tare,
Cu vorbe iuți, otrăvitoare,
Idei abstracte radiază,
Prin ochii de oltean veghează
Cea fost și ce o să mai fie
Și-n jurul lui e veselie.

Călătorind prin lumea largă,
Oltean pribeag, șiret și harnic,
Trecutul său îl tot aleargă
Și nu îl iartă de nimic.
Chemarea aceasta îl frământă...
Ocultă, magică un pic,
Venită din trecute ere,
ÃŽl readuce la amanta
Unde cândva a prins putere.

Se-ntoarce iarăși fiu al țării
Acasă, ca un val al mării,
Când se izbește tot de mal.
E lungă noaptea care vine
Și luna i se pare aprinsă,
De parcă ar fi speranțe iar
S-admire zâna cea întinsă
Pe patul de mărgăritar.
Așa se-ntoarce acasă JAN.