să-i fie oare stelei greu să moară, când cerul nopții mestecă din carnea ei
să-ți vezi lumina sfâșiată și trupul să se surpe-n el adânc…
durerea stelei nu-i că moare ci că s-o termina lumina pe Pământ

ce simte marea când se-înaltă fără cruce val cu val
și-și vede sufletul urcând abur ușor la cer
durerea mării nu-i că moare seacă ci că s-o prefira nisipu-n patru zări

pădurea plânge sângerându-și rădăcina
căci hain suflet tăie adânc în carnea ei
durerea nu-i că-i piere frunza ci unde-or cuibării toți puii ei

ne naștem singuri și-n culise primim rolul
pe scena lumii jucăm rolul ce-l avem
nu moartea ființării ne sfâșie ci umbra pașilor uitați cui o lăsăm…