Inițial, cuvântul, tăcea.
Ulterior se prefăcea că este.
Apoi, împodobit, își deschidea
Din propria carne ferestre.

Eu ascultam devenirea lui
Cu urechile precum cu ochi
Care priveau cum vin valuri
Din generații de stropi.

Tu, ca un adânc lipsit de gol,
Te lăsai cuprins de îndoială.

ÃŽntre noi, de-a lungul devenirii,
Împreună ne împodobeam
Cu străluciri explodând
În stele ce cădeau
Arzând în seară.

Un cuvânt al tuturor rostuirilor
Reverbera carnea întinderilor.

Tăcerea din care ne creștea
În noi din bătaia inimilor
Inima necuprinderilor
Interior se rostuia
ÃŽmpodobind linia
Nimburilor.