De ce ești sfinție albastră precum cerneala
Călare pe căprioare zvelte cu ochi mari căt o flintă
Și încă mai speri că noi credem în tine, că poți
Să ne izbăvești prin fugă în ceva
Cu mult mai înalt, impecabit înalt

De ce mă lași pe o cămpie de sare să sper
C-aș putea să te chem prin frănghiile astea albastre, cuvinte
Și tu vei veni salvatoare în imagini minunate
Pe care toți le vor ințelege iar buzele lor
Nu vor mișca spre mine cuțite

Mai bine
Oglindește-te tu într-un om la capătul puterilor
Și în loc să îl ajuți să se ierte, pune-l pe un căluț de lemn și lasă-l
Să fie din nou copil
Și să se bucure fără să spună
Nimic

Oricum
Frânghiile astea nu ne vor nemuri
pe niciunul