Plecaseră lupii prin viscol
Cu zdrențele dorului meu
M-a trezit liniștea
Cer nemișcat
Urlete și colți înghețați
Prin vizuine ascunse
Am început să sângerez
Prin păr
Prin unghii
Prin dosul pleoapelor
Nu m-ai părăsit
Ci m-ai lăsat
Să mor încet
Vidă de lipsa ta
Uitarea îmi penetra
ADN
ARN mesager
Și tot veninul
Îmi invada ca mici proteine
Fiecare neuron
Râdea absența ta
De naivitatea lor
Credeau că mă hrănește
Iubirea sădită
În ultima privire
Împărtășită.
Doar un lup alb
A revenit
Privea pe fereastră
Am deschis-o
Amușina sânge proaspăt
Teama îi dicta
Fiecare pas
Care să îl îndepărteze
De urletul mut
Ce îl descătușasem.
M-am așezat
Pe podea
Să redevin embrion
Al unui univers
Străin de noi
Să îmi crească
Rădăcini
De sens
De anti-noi.
Atunci ai venit!
Ce multe primăveri
Pe tâmplele tale,
Sufletul meu!
Ce străin glasul tău
Ce reale lacrimile mele
Pe tivul fiecărui vis
În care ești
Tot mai puțin
Tu.