tată,
aseară m-ai întrebat în vis de ce am obosit
toți suntem puțin obosiți, tată.
este doar un blestem generațional,
un vortex de gânduri prefabricate cu măiestrie -
așteptări,
convențional violent,
perfecționism,
isterie,
pe scurt, suntem obosiți
de noi înșine.

dar scriu
ca să împac viața cu moartea,
să am puterea de a rupe cu dinții tavanul
doar pentru a săruta constelatii la intamplare.
unii trăiesc iubind,
alții, lăsându-se iubiți
și sunt atât de îmbuibați de atingeri,
încât instinctul de distrugere e garantat.

eu prefer să mor de foame,
iubind ca bărăganul
tocmai atunci când trotuarele sunt de sticlă
și viscolul alunecă pe ele spulberând
singurătatea de la geamurile oamenilor,
unde auzi bătrânii plângând în case după o morgană de țuică

iubesc
ca taina morții, ca a opta minune a lumii
iubesc
odată cu vulcanii,
odată cu incendiile,
cu furtunile de broaște

cum să mai simți
oboseala
când tot ceea ce există în tine devine o stare unică
de care nu mai poți scăpa
nici dacă ai vrea?

sunt albastră, tată.
ating un măr galben
și devine
albastru