Soarele a ars la fel,
dar eu nu m-am mai ascuns de el.
Am lăsat pielea să se stingă în lumină,
ca și cum ar fi fost ultima vară.

Am mers pe aceleași străzi,
dar pașii mei n-au mai căutat scurtături.
Am privit vitrinele goale
ca și cum ar fi spus ceva despre mine.

Am râs cu aceiași oameni,
dar râsul nu mai semăna cu trecutul.
Era mai obosit.
Mai sincer.
Mai rar.

Am plâns nopți întregi,
dar lacrimile au avut gust de curaj,
nu de neputință.

Am spus „nu” de mai multe ori
decât am știut vreodată să spun.
Și fiecare „nu” m-a făcut
să respir mai liber.

Am iubit.
Am pierdut.
Am tăcut.
Am sperat.

Am scris mesaje prea lungi
și am șters totul în ultima secundă.
Am deschis conversații moarte
doar ca să citesc fantomele din ele.

Am dansat până dimineața
și m-am întrebat de ce,
într-o cameră plină de oameni,
mă simțeam singur.

Am găsit fericire în lucruri mici —
într-un apus pe care nu l-am fotografiat,
într-o îmbrățișare fără cuvinte,
în liniștea de după furtună.

Am găsit tristețe în locuri mari —
în promisiuni uitate,
în planuri neterminate,
în ochii pe care n-am mai avut curaj să-i privesc.

Vara asta n-a fost ca altele.
Și poate tocmai de asta
o voi ține minte.
Pentru că n-a semănat cu nimic,
dar m-a semănat pe mine,
altfel.