vinovată de a fi
umbra celui cuprins
într-o literă
exilată în dragoste
îmi duc sentința
până la ultimul cuvânt
într-o viață ovală
din care ies uneori
copii de timp
născuți odată cu soarele
dincolo de alb

ei cred că am fost
marginea de nord
a firii
o mamă-de-sare
un tată-lacrimă
parcurgem spectre
de inimă
asimetric și
prea îndepărtați

inocentă fără cuvinte
într-un trecut ca un zid
ridicat în jurul
privirii
perfect până la durere
îl escaladez uneori
evadând din mine
să pot iubi
să îmi pot aminti

sunt