de fiecare dată când pleci lași în mine o pistă cât un ochi
destul cât să mă desprind de traseul obișnuit
și să prind viteză printre lucrurile în care sclipește
memoria subțiată la capete ca o dâră de aur lichid

unii se uită la noi și râd; e bine așa, numai faptele nu se șterg
rămân la colțurile gurii după ce bem din pahar grija
mulți nu știu că Dumnezeu l-a făcut pe om îmbrăcat
își diluează sufletul în carne și orbesc mirați

moartea se vâră sub taraba de cuvinte
și atleții nu mai cumpără dragoste pe datorie
să-și încarce sufletul cu traiectoria impredictibilă
a sprintului spre fantele de la marginea lumii

hainele sunt umbra luminii rupte de trup când te zbați
să te naști din propria dorință împărțită la zero
cu disperarea de a mușca din cel mai mic număr natural
care nu poate fi definit cu mai puțin decât șaptesprezece cuvinte*



* v. paradoxul lui Richard