o să ţi se pară ciudat
când îţi va crăpa pielea de frig
şi creierul tău impermeabil, liţat ca o siguranţă,
învelit în celofan
o să reacţioneze la dimineţile din care nu întelegi
nimic
ca la nişte impulsuri electrice

în lumea reala, din copaci reali
trecători reali şi peisaje reale
care se deplasează tot mai mult
spre trotuare
tu vii şi contempli castanii mari
ai primăriei centrale

păşeşti pe vârfuri, cu arătătorul
lipit de buze
şi urăşti gardienii publici, jandarmii
care nu te lasă să te apropii
platoul de ciment şi vrăbiile care
se exfoliază de zaharia stancu
şi zaharia stancu se exfoliază de ele.

e greu de văzut mai departe de noiembrie,
te apropii doar de ceea ce te interesează:
conturul mişcării lucrurilor
pe care le aduni într-un buchet

şi le înfigi dimineaţa în soare

şi ele înfloresc,
acoperişurile, straturile de praf
băncile, zgomotele
cuprinzând în petale de cancer totul.

rămâi acolo tipo, gagico,
închipuito
în esenţa trotuarelor

pe buzele care tac în drum spre muncă,
a lumii reale făcută din locuri de muncă
în care eu încă nu lucrez
pentru că tocesc la licenţă
anul ăsta
şi am destul timp să mă gandesc aşa,
la tine uneori.