Te mai iubesc! O spun cuprins de teamă,
Să nu mă critici că vorbesc prea tare.
Să nu-mi arăți că te-ndoiești, tu care,
Consideri că poți măsura ce-nseamnă.

Ne mai iubim, dar diferit de clipa
Ce la-nceput ne-a ridicat aripa.
Noi călători prin raiul pământean,
N-aveam opreliști și nici legi n-aveam…

Visam o noapte fără de sfârșit;
Doream o contopire siameză;
Gândeam să fim noi singuri pe faleză;
Fără de limite și eu și tu ne-am fi iubit.

Indiferenți cu ce simțea tribuna,
Când încerca, perfid, să spargă diamantul,
Pe care-l admiram fără de teamă,
Ei ne băgau pe gât o altă, sau un altul.

Râdeam atunci și ne priveam complici,
Nici nu conta că ei turbau în furii.
Nu ne păsa nici când primeam injurii,
Nu însemnau nimic acei „amici”.

Ei au rămas pe rând, tăcuți, în urmă,
Noi călători mereu zâmbind – nainte,
N-am mai avut nevoie de cuvinte.
Ne-am înțeles fără de trâmbiță și surlă.

Și-a trecut timpul, criptă de prezent,
Sub lespezi de rutină și necaz
E îngropată dragostea nebună
Și parcă însăși viața nu mai are haz.

Te mai iubesc! Ești tu, complicea mea,
Acea prietenă nebună în iubire,
Care iubeai iubirea în neștire
Și-ai fi dorit ca timpu-n loc să stea.

Dar zboară, ia cu el elanul,
Ce te făcea să crezi în nemurire,
În adevărul fără de prihană
Și-n marea, fără limite, iubire.