moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet
și a creat universul așa cum și eu am creat poezia mea

nu m-am gândit niciodată că aș putea trăi în visul unui copil
și oricât aș scotoci, nu i-aș găsi niciodată marginile.
sunt învățat să cred că exist, iar dacă n-aș crede, n-aș mai exista…

supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
unele planete erau puse cu dichis,
altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriți… de-a v-ați ascunselea, surâdea
și se năștea în cer o altă stea.

copilul pe zi ce trece simțea nevoia de-a visa
împreună cu altcineva,
o ființă după chipul și asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu știa câte cuvinte și ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
plângea și în fiecare lacrimă se oglindea
o creatură ciudată, cu forme nedefinite,
cu aripile zgribulite.

copilul se întreba … și se tot întreba:
oare-aș putea plămădi din pământ, suflare și lacrimi,
din întuneric și lumină, din fericire și patimi, un trup și o umbră?
celui viu i-aș spune bărbat și l-aș lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,
când noaptea va fi zi și ziua va fi noapte?

oare-aș putea face două lumi diferite
care să se atragă și să se evite
nedorind să se cunoască vreodată,
o lume de oameni și o lume de umbre,
trăind și murind totodată?
oare-aș putea să-i las și pe ei să viseze
lumi în care să trăiască, fără să graviteze
în jurul visului meu?