Mai ții minte când
Soarele ne veghea printre
ochii somnolenți întredeschiși
cu un zâmbet adormit de bunic pe față?

Marea ne ținea morală
Și noi o ascultam râzând

Îți amintești cum ningea
cu fulgi cristalizați de sare?
și cum făceam cete
de îngeri în nisip?

Umbrelele ca niște
călugări se roagă și acum
cu capetele aplecate
ascultănd valurile mării

Cerul înstelat nu e
decât o oglindă imensă
înnegrită de funinginea gândurilor
mele, ale tale, ale lor, ale tuturor

Crezi că ne vor mai aștepta?
Ei, îngerii noștri staționari
Marea va fi oare la fel de blândă?
Soarele la fel de bunic?

Și noi, la fel de inocenti, frumoși
Debusolați și plini de idealuri?