Noul mileniu, Doamne, sufletu-ntreg mi-l cere,
Dar nu e cu putință, căci altcuiva i-l dau.
Izvorul din pădure și corbii ce zburau
Îmi răscolesc trecutul, mi-l sfarmă, până piere.

La gurile cascadei toți peștii se predau;
La marginile vieții dezgropi orice durere
Și zgomote ciudate se-adună din cădere
În râpile cu greieri, pe care nu le vreau.

Iar Venus strălucește cu crudă nepăsare,
Simbolul ei noi suntem, prin inima ce bate
Și răni adânci ne-aprinde și sapă cu vigoare

Un suflet care tace, un pește ce se zbate.
Privește! E-o cascadă, e-n mine și mă doare,
Torentul ei m-apasă și n-o pot duce-n spate.