Șe să vez, că tot românu dă vreo vreme, oamini buni,
Să omoare să să ducă la culesu dă căpșuni.
Uica Nelu, hop șî el!... Nu-ș găsa pân casă locu:
-Babo, plec în lumea mare să-m înșerc șî io nărocu!

-Ba pă dracu să ce ieie, să ce sucă-ntr-un furșeri!
Șe să fași tu la căpșuni numa tu întră muieri?!
Dară șe să poț să-i fași, șe să poț să-i măi crișeșci?
Că nărodu nu-i ca omu’ ș-o plecat la Bucureșci!

Ș-acolo cum o făcut, șe-o-nvârcit el, Doamne feri,
Iece că luară viză el ș-o sută dă muieri.
P-ormă l-or împuns o țâră cu vacțânuri pântru boli
Șî l-or loat dă supervaizăr la căpșuni, la șpanioli.

Toace bune șî frumoasă, num-așa, după vreo lună
Șine cregeț că d-acasă mi să pune șî mi-l sună?
Șine-amaru să îl sune, șine boala ră să fie?
Baș nevasta lui, săraca, bieta babă Părăschie:

-Șe măi fași tu, mă bărbace? Vez pă babă că-l întrabă,
Cum ce măi dăscurși cu limba? Fi’ncă nu șciai o boabă!
-Șe să fac?! răspunsă uica, babo, ai cuvântu meu:
Io cu limba mă dăscurc... Cu vorbitu mi-i măi greu!!!