aș vrea să fiu sunetul harpei ce vibrează
în adierea gândului călător
să fiu răbufnirea din mocnetul jarului stârnit
de răsuflarea fierbinte a trupului tău
aș vrea să fiu albastrul valului ce îți mângâie
picioarele surori cu nisipul fierbinte
copacul ce moare sub mângâierea brutală
a fulgerului de apus
aș vrea să fiu cărările pe care plutește gândul
pentru a-ți simți pașii apăsându-mi ființa
încordată de așteptare
ce cântec a plăsmuit amurgul să mi te găsească?
mergând nu mă voi mai putea opri
oprindu-mă istovirea îmi va fi prea mare
pentru a mă ridica din nou
palatul făurit din zâmbetul tău imi este prea departe
și vederea prea obosită ca să îți înțeleagă chemarea
ești picurul de lumină fără de care nu se face ziuă
bobul de rouă care dă stralucire trandafirului
ivit in soarele dimineții
ești floarea fără de care nu se poate spune
a venit primăvara!
ești ultimul picur din prea plinul dragostei
ești viața pe care încă nu am trait-o
ești cântecul în fața căruia lebăda
iși curmă divina sfâșiere de moarte.