când scriu nu am tălpi
sunt fără coapse, fără sâni
limbajul falsifică
poemul devine un instrument ratat
mă folosesc de el ca de un cărucior cu rotile
cum ai putea să mă iubești
știind că niciodată nu voi putea merge
mai departe de foaia albă
mă poticnesc în ea ca-ntr-o mocirlă
de la etajul 10
deschid geamul
arunc tot ce am scris
și privesc
până când oasele se zdrobesc de asfalt