Capetele zdrobite de atâtea griji
și secătuite de iluzia iubirii,
treceau pe lângă mine.
Nesăbuința lor arde în jurul meu.
O mulțime de broaște cu picioarele smulse
se târăsc și cerșesc mila celor mari.
Jucăriile Lui sângerează în neștire.
Cu ochii înecați în lacrimi,
am învățat să trăiesc.
Gândurile-mi sunt răscolite.
Nu mai vreau!
Totul a început cu un sărut
care scurgea timpul si adâncea rănile,
fără îndurare.
Simt că mă sufoc în fiecare zi,
îmi amintesc zâmbind iubirea,
pe care nu am simțit-o niciodată
și aș transforma acele secunde în eternitare.
Am disecat un înger crezând că voi găsi lumina,
i-am smuls aripile și mi le-am lipit pe spate.
Nu am reușit să zbor!
Nu-mi mai văd umbra!
Ști...cine...mă mai vegează.
Porumbei cu gâturile frânte mă privesc,
iar eu...eu nu mai fac nimic.
Îmi închid ochii și...împietresc