Un fulg de zapada sunt ce-n vant plutesc alene,
Un strop de apa inghetat si cu venin in vene,
Ce ma cobor incet din nori menit sa-mi gasesc moarte
Topit in dulcele-ti sarut, batut asa de soarte.

Eu ma cobor din lumea mea cea rece dar senina,
Spre a cunoaste un calau, o raza de lumina,
Ce cu-a ei fire de vapaie mintea imi orbeste,
Si ma cuprinde ca-n mormant si strans ca intr-un cleste.

Imi las albastrul meu senin pentru un rosu care
Imi pune capat vietii dulci cu-o dulce sarutare,
Imi pune capat unui vis ce l-am trait o viata,
Pentru c-o clipa mi-am dorit ca ea sa-mi fie soata.

Intind o mana catre cer dar cad usor spre moarte,
Ma zbat dar sunt purtat de vant spre-o deja scrisa soarte.
Asa mi-e scris sa mor iubind in bratele-i ca focul,
Sa plang in zborul meu in jos si sa-mi deplang norocul.

Mai am putin? Nu, am ajuns, si toate parca-s bune.
Se aud soapte, ceva dus... ca de pe alta lume.
Nu are rost ca sa vorbesti! Aici nu-i loc de scuze!
Si iata astfel c-am murit cand i-am ajuns pe buze.

Pentru ca asa este scris in legile nescrise
Ca doua inimi ce-s la poli nicicand vor sta aprinse.
Asa e scris in Univers si-n legea cea lumeasca
Ca o vapaie si un fulg sa nu se poat' iubeasca.