Cum mîngîie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii !
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sînu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munți rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vînt
Din noaptea pădurii de iese:

Așa și speranța - c-un licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremurîndul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o veste s-avîntă.

La cel ce în carcere plînge amar
Și blestemă cerul și soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcînd să-i apară în negru talar
A lumii paránimfă - moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i la sîn,
Privirea de lacrime plină,
Văzînd cum geniile morții se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea i-alină.

Căci vede surîsu-i de grație plin
Și uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin
Și fața-i umbrește cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.

Așa marinarii, pe mare îmblînd,
Izbiți de talazuri, furtune,
Izbiți de orcanul ghețos și urlînd,
Speranța îi face de uită de vînt,
Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,
Speranța-a lor frunte-nsenină,
Speranța cea dulce de plată în cer,
Și face de uită de-a morții dureri,
Pleoapele-n pace le-nchidă.

Cum mîngîie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii !
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sînu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.