Scânteieri de aur pur, zglobiu,
ÃŽn amurgul leneÈ™ al unei veri
Mă lasă veșnic rece, argintiu,
În tăcerea dulce, violetă, a unei seri.

Spartul zorilor cu perle sidefii
În colțul ochilor tăcut mă surprinde,
Iar nostalgia unei nopți amărui
Sufletul luminos întunericului mi-l vinde.

Dureri amorțite în corp se răsfrâng,
Vântul tristeții materia mi-o risipește,
Și revin mamei mele, natura, și plâng,
Și plâng în fața ei, care pătimaș mă iubește
Și din corpul ei vrea să mai fac
Încă o dată parte...