mereu am crezut ca voi gasi si eu pe cineva
cu care sa imi impart fericirile, emotiile,
suferintele, necazurile si tristetile,
dar nimeni nu a venit,
nimeni nu mi-a cazut din spatiu
sa ma inteleaga macar ce vreau eu de la viata.

dar eu am continuat sa sper, am continuat sa cred
ca undeva trebuie sa existe si acel cineva
care sa vada ca in broasca aceea urata
se ascunde de fapt si de drept un Print.

reptile!
reptile!
fugiti, vin reptilele!
si nimeni nu a realizat ca de fapt in reptilele acelea se ascund oamenii buni,
si s-au luat toti dupa aceia care
trageau in disperare semnalele de alarma,
aruncau in eter deznadajduite semnale S.O.S.

reptilele!
reptilele!
fugiti!

nici macar nu s-a gandit cineva la o teorie care s-ar putea adeveri,
intr-un viitor mai apropriat, sau mai indepartat.

speranta mea e cu atat mai mica, cu cat
ma vad tot mai singur,
cu fiecare pas pe care il fac in nisip
si nici un alt pas nu il urmeaza, de parca ...

de parca,...
de parca tu chiar ai fi Urata Pamantului,
de parca sufletul tau nici nu ar conta,
dar,...ai inceput sa te complaci in situatia ta (destul de penibile, oricum) si nu mai faci nici un gest,
nici un semn care te-ar da de gol.

e mai bine sa fii singur!
e mai bine sa fii liber!
nu-i asa?

e si mai rau daca
ma incapatanez, cum te incapatanezi si tu,
si voi spune nu,...nu,...nu,...