Privesc praful uitarii cum lin se aseaza
Pe suflet, pe oameni, pe tot ce-i in casa
Intr-un colt o icoana, chip palid vegheaza
As vrea sa adorm, dar ast chip nu ma lasa.


Acel chip de piatra, din icoana cea veche
Ce parca-mi sopteste sa cred iar in Tine
Dar eu, ce-am renutat azi la tot, la pereche
Cum oare putea-voi sa cred, s-aleg bine?


Lumina mea alba, din noapte nascuta
Ajuta-mi, deschide ai mei ochi de orb
Sa renasc iar din mine, din durerea cea muta
Sa ma scutur de fapte, de amintiri si de colb.


Dar nu... e tarziu, iar trupul mi-adoarme
Icoana mea plange caci din nou n-am vazut-o
Ar fi vrut al meu suflet sa-l smulga din carne
Mai incearca si maine... ma salvezi, Preamarit-o?