Nu mai trecusem cam de multișor pe la cochetul apartament din Drumul Taberei, în pragul căruia stăpâna, cum îmi place să o gratulez, doamna Agness, o femeie încă frumoasă, mă întâmpină de fiecare dată, aș spune, cu o bucurie aproape mistică. M-aș fi îndrăgostit de ea iremediabil, dacă, de la prima vedere, instinctual meu genetic nu ar fi recunoscut-o drept sora geamănă dintr-o viață anterioară. Dar nu-i bai, nu duce lipsă de admiratori. Și, apoi, iubite poți să cumperi și pe bani! O amică adevărată e un lucru rar, un dar ceresc. Încă nu m-am decis dacă să-i admir mai mult distincția, noblețea aristocratică a chipului, umbrit de o enigmatică candoare și acum când se apropie de șaizeci de ani ori inteligența și șarmul de povestitor prin care te face să uiți de tine ore în șir lângă aromitoarea cafea a cărei rețetă numai ea o cunoaște.
De această dată, mă grăbeam să retrăiesc alături de dumneaeei povestea unei lungi călătorii pe un vas de croazieră, cu care tocmai traversase Atlanticul până în Caraibe, și din care abia se întorsese. Dar, surpriză, mi-a deschis o femeie tristă, trasă la față și cu ochii plânși, aveam să aflu, din cauza unei scrisori primite de la fratele ei din Basarabia de unde se repatriase de mai bine de vreo cincisprezece ani. Vorba vine „repatriase”, pentru că inima ei, prin naștere, are conturul Romaniei Mari și pulsează doar roș, galben, albastru pe ritmul dulcelui grai moldav.
Neobișnuit pentru întâlnirile noastre, ne-am îmbrățișat grăbit și m-a condus direct pe balconul, umbrit de tei, unde ne place atât de mult să trândăvim în tovărășia porumbeilor ce, cu obrăznicie, își tot fac loc de ouat în straturile de flori de la ferestre. Pe măsuță, lângă cafeaua aburindă, un carnețel cu niște coperți rupte, pictate de vreme. La îndemnul ei tăcut, m-am așezat, l-am deschis și contrariat, am început să citesc…
(continuare)