Vox animae

Pe aici nu se trece!

Eu veneam alergând pe cărarea blindată de ghirlande flori,... veneam spre... tine! Ani, luni, zile, ore, secunde,..., ere – toate trecuseră și sosise Clipa! Sufletul îmi ridicase trupul în imponderabil și ochii-mi înlăcrimați de preaplinul de viață sorbeau cu nesaț Lumina ce avea să vină... Ca o adiere binefăcătoare, ca un cântec desăvârșit de începuturi, ca o punte peste tot efemerul, ca un divin și inefabil Noi. Mai aveam puțin, de fapt, ce mai conta o zi, o oră, când ce fusese „de trecut” trecuse?! Și..., când am ajuns,.... am constatat că, de fapt, nu mai puteam ajunge, că... „ajunsul” era... de neajuns, că zăvoare și lacăte grele mă sechestraseră dincolo de Poarta cea Nouă. Greșisem drumul sau clipele greșit eu mi le drămuisem?!