privirea-mi îndoaie zăbrelele unei tăceri ghipsate între noi
își face loc se aruncă în gol de pe balcon
se aruncă pe un fir de strigăt neauzit de îngeri
eu îmi prind privirea cu un braț elastic de nepăsare o
trag înapoi printre cei vii. printre noi.
n-are astâmpăr
adulmecă ceafa timpului fără rușine
tu te prefaci că n-are importanță. mâine suntem deja singuri

într-un sfârșit observăm că dumnezeu se scrie cu M mare de mână
se iscălește sângeriu în sirenele autospecialelor
în holuri cețoase de spital

în palmele noastre aliniate într-un zâmbet