Toamna este unul dintre cele mai frumoase anotimpuri. Vine târziu, pentru că nu o lasă vara să ajungă mai din timp, însă pleacă mai devreme, iarna intră peste ea. Bucuria toamnei nu stă doar în aer, ea îmi pătrunde în suflet. Toamna e bogată, roadele se cunosc atunci, iar ploile dezolante sunt precum interiorul meu. Nopțile reci și vântul din octombrie și diminețile răcoroase, pline de bruma lui noiembrie sunt, oarecum, gândurile unui om care încă te așteaptă la miazăzi, însă tu insiști și tot vrei să te faci așteptată. Unde esti? Eu am nevoie de tine, aici. Vreau să ne unim și să umplem golul ăsta care ne separă, golul ce nu ne lasă să trăim, golul care ne distruge, această mare de așteptare dintre noi. Eu sunt precum acest anotimp, plin de optimism, roade, însă ascund întuneric și melancolie, ascund iubire și nostalgie, în mine zac două aripi frânte, dar putere încă am. Și știu că vei veni, știi că asta vreau, dar mai vreau ceva: să vină mai repede ziua aia, ziua în care te voi cunoaște, iar toamna va pune stăpânire pe noi! De fapt... eu te cunosc. Ești acea regină a nopții, vrei să devii puternică, însă acest lucru se întâmplă doar când ai curaj și poți să îți manifești sentimentele singură. ...iar eu, rămân cu toamna mea, singur, într-un lacustru, izolat de restul lumii, cu temelia putredă, la fel ca toamna asta putredă. Și stau mereu înlănțuit de tine, iar gândul îmi zdrobește inima. Mirosul de carne stricată încă se simte, iar din abatorul din apropiere, sângele animalelor nu se oprește din curs, nici lacrimile care îmi curg în inimă.