mi-e rece fruntea arbore al vieții
cu sevele din cântecul săgeții
și brațele-mi de fum din piept răsar
în somn când nădușesc sudori de var
e timbrul meu ca o fanfară tristă
câteva gânduri care nu există
fermecător îmi bombardează lent
orașul cu himere de ciment
agonic mai tresar degete pare
înmănunchiate-n pumni și sanctuare
chem umbre lângă mine ca să latre
înspre ființele ofiolatre

... încrederea în noi e o robie
murind vom părăsi marea moșie.