Poate că firea mea mă condamnă la astfel de căderi.
Când mă simt vulnerabilă, mă cufund în apăsare ca într-o încoronare a automutilării.
Era o vreme când tu erai singura mea apăsare.
De atunci a trecut mult timp, lumea și-a jucat rolul și m-a distorsionat - în măsura normalului, bineînțeles.

Între mine și tine au fost mereu tăceri asimetrice.
De fiecare dată când unul tăcea, rata întâlnirea.
Astăzi, adunate, plutesc între noi miliardele de tăceri trecute, ca un aer otrăvit.
Era normal - trebuia eventual să ne întoarcem fața de la adevărata frumusețe - ne-ar fi orbit...

Normal că lumea nu înțelege. Cum am putea să cerem lumii să înțeleagă ceva ce numai iubire nu este - și nici moarte? Adorare și lust for blood 2 în 1...

Astăzi cotidianul și-a lăsat amprenta chiar mai adânc decât noi unul în celălalt, el are avantajul constanței...
Nu mai rămân decât otrava și tăcerile stânjenitoare.
Moarte ca niște moaște, dar peste care mai plutește încă parfumul de rai.

9.11.2007