Cafeaua dă în clocot,
Se scurge pe aragaz,
O privesc în tăcere.
Nu mai am timp,
Nu mai am chef,
Până și cerul e uscat și gol,
Nici un nor nu apare,
Soarele mistuie întreg pământul…

Mă aplec ușor la fereastră,
Adulmec mirosul infernului propriu,
ÃŽmi sprijin obrazul de vid,
Mă cațăr în visare.
ÃŽn rest, totul decurge normal:
Un câine stă tolănit pe asfaltul încins,
Un cântec trist se aude din blocul de vizavi,
O mamă își poartă copilul pe brațe…
Un bărbat își admiră mașina…
Miroase a ars,
Mă întorc abia și sting flacăra aragazului,
Mă așez pe scaun în tihnă.
Tu încă dormi,
Pe mine mă învăluie această dimineață caniculară
Și fiecare lacrimă mai șterge un surâs.

Mă ridic și pășesc pe gresia rece,
O răcoare plăcută mă cuprinde,
Oglinda de la baie îmi arată un chip trist,
Care poartă pe umeri comori nedescoperite,
Ascunse printre pletele castanii,
În ochi ascunde lumină,
ÃŽn suflet, un alt suflet.
Aseară am hotărât să ascund tot…
Când mi-ai lăsat ca amintire imaginea ta în doi…