Pe o apă străvezie, lină ca un somn de-amiază
Am văzut plutind la vale o chitară cu trei strune
Ce ducea cu ea amarul cântecelor fără nume -
Al poetului ce-așterne slova lui cea mai aleasă,
Rătăcind în neștire toate strofele din lume.

Îmbătată de virtutea de beții ce le-a trăit,
Ea plutea curgând alene cu-o fisură-n griful strâmb,
Neștiind ce să atingă -malul drept sau malul stâng-
Cum a oscilat virtuosul cântând ca un parvenit
Pentru oamenii sălbatici ce în jurul lui se strâng.


Și ducea cu ea povara de gândiri nedeslușite
Și s-a-ntors plutind cam șuie, nesimetric și pervers;
Griful s-andreptat spre est, așeptând un semn ceresc,
Dar păcatele trecute astăzi parcă-s infinite
Iar când noaptea se așterne, totul pare a fi grotesc.

Apa parcă se grăbește câtre miezul nopții, care
Mai adânc și melancolic, a trezit idei trecute
Când întunecimea-i luase gândurile de la munte -
Dar chitara nu se vede! Ori s-a îngropat în mare,
Ori poverile de ieri au gândit să o scufunde?