Să fiu lăsată să plec chiar acum
voi cântări atât puțin peste ape
voi duce cu mine atât de puține lucruri
câteva chipuri, cerul văratec,
o roză-nflorită...

Mă voi întinde încet peste ape
voi asculta cum tristețea-mi
cade la fund ca o piatră
în vreme ce briza-mi va spânzura
cântul de sălcii.

Pe unda râului, apoi pe cea a fluviului
degrabă să fiu lăsată să plec
Marea e-aproape, sarea adâncurilor ei
îmi arde respirația.
cu ochii deschiși voi coborî
în inima nopții liniștite
Înfășată în scutec de alge
voi aluneca printre arbori de coral
risipind cioburi de-amfore albastre
pline cu miere și vin,
atingând în treacăt
obrazul rotund al greutăților de fus...
Fiindcă aici rămân morții cei dragi
hrana lor este pacea și liniștea.
Ei sunt prieteni ai peștilor lucitori,
ai stelelor de mare,
ei trec încet de la un secol la altul,
Vorbesc fără încetare de Domnul
Și sunt fericiți.
O, memorie! Risipește-te în cioburi
înainte de a tulbura adâncul eternității...
............................................................................................................
Astfel vorbea Ofelia
În grădina părăsită
Și-apoi tăcu învăluită-n tristețe

Râul scânteie pentru-o clipă
și fugi printre frunze
Doar vântul îi poartă
Tânguiala spre mare.